Scolioza

Scolioza idiopatică a adultului și scolioza degenerativă
Un nou grup de scolioze, mai mult sau mai puțin idiopatice, este scolioza adultului. Apare mult timp după maturitatea scheletică, când curbura stabilă a fost atinsă și, într-un sens, este un „restart” sau o reînnoire a progresiei.
Scolioza degenerativă începe în perioada postmenopauză (50-60 de ani) (de novo – nouă), însoțită de LBP (durere de spate joasă), chiar și în curburi ușoare, LL (listezis lateral) în curburi mai severe, instabilitate segmentară, osteopenie sau osteoporoză și pierderea lordozei lombare. Femeile, în special în zona lombară, sunt mai afectate.  Aceasta poate fi explicată prin lipsa opțiunilor compensatorii din cauza flexibilității reduse pentru a compensa cu curburi secundare și pierderea stabilității posturale, în special în zona sensibilă lumbo-pelvică.
Scolioza degenerativă lombară prezintă un risc mare de progresie și reduce calitatea vieții legată de sănătate din cauza durerii și a disfuncțiilor.
Aebli M, Scolioza adultului, EurSpineJ (2005)

Scolioza cu o etiologie cunoscută este descrisă ca fiind congenitală (defecte ale oaselor vertebrale sau segmentare neregulată de la naștere), neuromusculară (defecte în sistemul neuro-motor) sau scolioza asociată cu diferite boli sistemice. (vezi mai jos)

Privită în plan frontal, scolioza prezintă o deviere laterală. În plan transversal, se observă rotația axială a vertebrelor, în special în jurul apexului curburilor, combinată cu torsiune în aceleași segmente vertebrale. În plan sagital, curburile fiziologice (cifoza toracală și lordoza lombară) tind să se reducă în direcția unui „spate plat” toracal, în timp ce lordoza lombară pare mai variabilă în funcție de tipul curburii. Modificările tipice în planul sagital sunt descrise la joncțiunea toracolombară. (Schlösser 2014)
Caracteristicile trunchiului în scolioză generează un relief asimetric al corpului din cauza aspectelor rotatorii, cu expansiuni dorsale pe partea convexă a curburilor și zone depresionare corespunzătoare concavităților. Echilibrul frontal și sagital depind de efectele compensatorii ale curburilor primare și secundare.
Standardul de aur pentru diagnosticul scoliozei este încă o radiografie AP (antero-posterioară) în poziție verticală, care detectează devierea laterală și definește, conform standardelor SRS (Societatea de Cercetare a Scoliozei), scolioza cu un unghi Cobb mai mare de 10° cu rotație axială.
Curburile sunt limitate de o vertebră limită superioară și o vertebră limită inferioară, având un apex (vertebra apicală) în centrul curburii. La vertebra apicală, rotația spinală poate fi evaluată prin diferite metode: Nash & Moe, Perdriolle, Raimondi.
În evaluarea clinică, măsurarea cu scoliometrul Bunnel raportează unghiul de rotație a trunchiului. Valori de peste 5° sau 7°, respectiv, indică necesitatea unor investigații suplimentare.

Se face o distincție între scolioza structurală și scolioza funcțională. Scolioza funcțională este observată în principal în cazurile de deteriorare posturală sau secundară cauzelor extraspinale, de exemplu, lungimi diferite ale picioarelor, asimetria mușchilor paraspinali. În astfel de cazuri, scolioza nu este fixată și poate fi ajustată într-o poziție reclinată sau prin corectarea factorului cauzator de bază.

Caracteristicile scoliozei structurale sunt componente tipice atunci când este raportat diagnosticul de scolioză și sunt semne clare ale progresiei scoliozei, cu creșterea unghiului Cobb, rotație și rigiditate în părțile tipice ale coloanei vertebrale.
Fixarea structurală afectează diferite țesuturi, cum ar fi oasele, țesuturile conjunctive, ligamentele, mușchii etc., și reprezintă o manifestare a scoliozei din cauza încărcării asimetrice asupra sistemului corporal în creștere și dezvoltare, cu componentele sale musculo-scheletale și locomotorii.